Fericirea ca moneda de schimb
Implinirea nu este un punct fix aflat doar la destinatie, ci este suma punctelor pe care le adunam de-a lungul calatoriei
In goana dupa urmatoarea senzatie "high", uitam sa savuram momentele normale din jurul nostru. Asa de mult le ignoram incat culorile lor devin gri. Si in fiecare zi ne separam de tabloul creat de noi, lasand in urma un pastel fara subiect, fara "Eu".
Nu mai suntem prezenti in "clipa", pentru ca promisiunea finalului orgasmic este seducatoare. Punctul terminus este noul Graal al secolului vitezei. "Fericirea" este asigurata de sigiliul contractual al victoriei din marea finala, al acelui punct marcat in ultima secunda din prelungirile jocului.
...Insa.
Acest comportament creeaza mizanscena unui posibil episod depresiv. Cu cat ne indepartam mai mult de centrul nostru si cu cat cautam fericirea in exterior, cu atat caderea este mai adanca si mai abrupta.
Conditionand fericirea, o transformam in moneda de schimb. Ne simtim impliniti/iubiti/fericiti doar "daca...", doar "atunci cand...".
Puterea de a iesi din acest sablon distructiv, noi si generatiile urmatoare, se afla in mainile noastre. Copiii nostri pot invata chiar din trecutul nostru. Sa-i lasam sa se simta impliniti/iubiti/fericiti in fiecare moment, fara sa ii impovaram cu datorii sau obligatii create de angoasele noastre.
Iar pentru a gusta dintr-o experienta intensa de fericire a clipei alegem urmatorul exercitiu:
Din stand, cu talpile drepte, pozitionate la distanta umerilor, cu cate o greutate in fiecare mana, ridicam bratele in lateral si ne lasam usor in pozitia de genuflexiune, cu spatele drept, cu bazinul impins in spate, cu abdomenul incordat, cu coapsele paralele cu solul si cu genunchii putin in spatele varfurilor talpilor. Ramanem acolo si incepem sa respiram complet, adanc, la fiecare inspiratie pe nas activand in mod egal cavitatea toracica si cea abdominala iar la fiecare expiratie pe gura eliberand ambele compartimente. Pentru inceput mentinem pozitia 30 de secunde. In timp, dupa zile si saptamani de antrenare, marim durata in mod progresiv.
Scopul acestui exercitiu este sa nu ne gandim la final sau la ultima repetare, cum se intampla in antrenamentul dinamic, pentru ca aici avem o singura repetare cu 30 de "clipe" traite la maxim. In aceasta pozitie, deloc confortabila, fiecare secunda este o lupta cu noi insine, cu pragul de suportabilitate a durerii, cu confuzia creierului care uitase de respiratia diafragmatica. Fibre incordate, puls ridicat, indoieli ale mintii... parca si gravitatia lucreaza impotriva noastra acum.
Intr-o fractiune de secunda ne trece prin minte ca putem renunta inaintea celor 30 de secunde. Sau nu. Ce ar fi sa ne depasim limitele? 60 de secunde?