Acceptarea Imperfectiunii

Oricare-ar fi sfarsitul luptei, sa stai luptand, caci esti dator.
["Lupta vietii", George Cosbuc]

Pe frontul contemporaneitatii, preaslavirea Invingatorului cu ale sale medalii aurite prin naduseala plutonului creeaza o imagine ideala dar iluzorie a unei vieti ce devine fructuoasa si "bine traita" doar prin prisma castigarii.
A ce?

O data cu declararea Victoriei drept unic deziderat al Luptei, aruncam in colturile umbrite ala dedesubturilor egotiste cateva dintre pietrele pretioase ale sufletului: fericirea, bucuria, implinirea.
Fericirea de a fi unici cu toate defectele si slabiciunile;
Bucuria de a lupta pentru mentinerea Unicitatii;
Implinirea corpului si a mintii, mai intai topite apoi remodelate si intarite la focul Luptei.

Acceptarea Infrangerii ca fiind doar un alt final din cele posibile, fara a o categorisi in vreun fel, fara a-i atribui insusiri, este momentul eliberarii de sub presiunea Perfectiunii.
Este cadoul nostru pentru descatusarea sufletului din temnita unei vieti petrecute visand la o alta viata.

Prin stigmatizare depresia devine o boala.
Prin acceptarea sa drept o stare ciclica din multe altele posibile episodul depresiv devine un proces de tranzitie dinspre si catre urmatoarea etapa. Iar protagonistul, nemaifiind un pacient, isi poate asuma starea folosind-o pentru propria regenerare.

Pe scena evolutiei, pasii de expansiune catre varf se succed cu cei de regresie catre abis intr-un dans nediscriminatoriu, niciunii nefiind mai prejos in calea desavarsirii.
Astfel aparenta "cadere" depresiva nu este decat un prilej al sufletului de a-si reumple rezervorul creatiei, al mintii de a reflecta la transformarile interioare si al corpului de a se purifica.

Eminamente feminina, energia in care suntem invaluiti pe durata "depresiunii" ne transporta intr-o noua dimensiune - a receptivitatii augmentate, a absorbirii si a procesarii de noi informatii, a comunicarii cu noi insine.
Tempo-ul trairii este diminuat, este incurajata odihna fizica si mentala; pentru Universul interior timpul pare ca a incetinit, ritmul lumii din jur devine obositor.
Sinele este indrumat catre contopirea cu propriile ganduri si emotii, fara sa le judece, fara sa incerce macar sa le inteleaga; doar sa le experimenteze pur si simplu.

Curajul de a accepta deopotriva ridicarile si caderile, reusitele si esecurile, victoriile si infrangerile ca fiind carti pereche in jocul efemeritatii ne deschide un orizont si mai mare de oportunitati in care Frica de a experimenta nu ne mai paralizeaza iar Riscul devine rafala de vant care impinge si mai departe corabia progresului.